4 poveşti decantate de pe 3 continente

 Iată că reuşesc – printr-o minune! – să revin în forţă într-o luni care a fost şi aceasta plină. Muncesc foarte mult în ultima perioadă, de unde şi postările mai neregulate... însă vreau să mă redresez.

 

Destul cu lamentările. :P

Scriam acum câteva luni un articol cu poveşti decantate de pe 4 continente. Acelea erau poveşti în adevăratul sens al cuvântului. Acestea sunt mai mult trăiri; eu consider însă că trăirile sunt baza călătoritului pentru cei care vor să înţeleagă cu adevărat ce-nseamnă să umbli prin lume.

E şi mai ciudat că experienţele din continuare vin din unele dintre destinaţiile mele favorite. Pe care le iubesc din tot sufletul.

Dacă de cele mai multe ori locurile în care (poate) nu ar fi trebuit să merg pentru că sunt ultra/aglomerate şi/sau comerciale sunt în locaţii pe care nu le am la inimă /vezi Zidurile Cetăţii din Dubrovnik sau Petra/, mai apare pe listă şi o Cascadă Iguazú dintr-o Argentină după care sunt topită. Mai apare şi „dar dacă...” pe buze. Cred că acesta din urmă ne convinge cel mai mult să-i dăm înainte. Cred că ar trebui să ne ascultăm sufletul, nu să cedăm FIMO [fear of missing out].


„Wild Wild West”-ul Siciliei

La a doua călătorie (veţi vedea că toate de mai jos s-au înregistrat „la a doua călătorie”, când ochiul şi sufletul observă detaliile, ca într-un film pe care-l revezi, că doar ţi-a plăcut), am mers înspre vestul Siciliei. Cu toate că am început cu Palermo, care mi-a făcut inima să tresalte la fel.

Ce nu mi-a plăcut? Prima oară am fost în octombrie şi era cald, acum era aprilie şi era frig. Nu am înţeles de ce oamenii nu făceau granita (am găsit într-un singur loc); toţi îmi explicau că încă „nu este sezon”. Nu am înţeles de ce nimeni nu mi-a putut servi o îngheţată în brioche. [Bine, pe aceasta am rezolvat-o uşor – ideea salvatoare a dragului meu Marcel –: am luat brioches de la brutărie şi am rugat gelatierii simpatici să ni le umple cu îngheţată!] Apoi, preţurile mi s-au părut mari în zonele turistice: la Erice, pe Insula Favignana – mai ales pentru mâncare. Poate că toate acestea sunt fleacuri; până la urmă, Trapani m-a lăsat cu gura căscată şi îmi doresc să revin curând acolo. Mult mi-a plăcut şi la Agrigento, chiar şi la Valle dei Templi (în condiţii de lume foarte multă acolo).

Însă, la Scala dei Turchi – cu toate că marea era fantastică! – şi pe Favignana era o apăsare teribilă. Nu am înţeles-o. Mi-a amintit de o altă primăvară petrecută în sudul Albaniei, după o vară fabuloasă. Oare aşa spune sudul Mediteranei rămas-bun iernii şi bun venit primăverii? Energia aceasta rea ne-a făcut pe amândoi să stăm ca pe ghimpi şi să nu ne bucurăm întru totul de călătorie.  Parcă Sicilia pe care-o cunoşteam, cu strălucirea care ne fermecase, pălea.

Favignana, Sicilia

Scala dei Turchi, Sicilia

Favignana, Sicilia
 

Atmosfera apăsătoare din Moldova

La şapte ani după prima călătorie în Moldova, a fost bine, nu zic nu, am băut vin, am fost între prieteni, a fost soare, însă, la fel ca în situaţia din Sicilia de mai sus, am găsit dincolo de Prut o apăsare nefamiliară. Parcă lumea mai îngrijorată de cum să se descurce (prima călătorie fusese în aprilie-mai, a doua – în septembrie), ghizii şi vânzătorii cu care am interacţionat – cu mai puţină răbdare decât ştiam, multe locuri în stare mai precară decât ne aminteam. În ultima zi, înainte de plecare, Alex, Cătă, Marcel şi cu mine am stat cu toţii la o discuţie cu o doamnă de la raionul de produse de panificaţie dintr-un supermarket unde ne-am oprit să ne facem cumpărăturile. „România ajută foarte mult Moldova, nu este vorba că nu sunteţi alături de noi” ne-a spus ea. „Doar că, uite, de exemplu, eu am 3 băieţi şi toţi 3 au plecat din ţară. Ne pleacă tinerii şi gândiţi-vă că Moldova are de 5 ori mai puţini locuitori decât România şi salarii mult mai mici.” Am început să înţeleg apăsarea şi mi-a venit să plâng. Şi am plâns cu părere de rău pentru situaţiile grele cu care multe locuri din lume se luptă, chiar dacă nu ar trebui să fie aşa.

Raceala din Magazinul "Bucuria", Chisinau, Moldova

Ceva lipseste; la "Cricova", Moldova
 
 

(aproape) tot Hormozganul

Urmează şi excepţiile – două dintre călătoriile care-au bătut prima oară, cu toate că şi aceea a fost spectaculoasă. Mergeam la mare! Mergeam la mare în Iran! Cu toate că drumul era brăzdat de râuri turcoaz ce-mi aminteau de Shushtar (şi împrejurimi) şi munţii golaşi se războiau parcă pentru întâietate cu plantaţiile de palmieri, mie provincia aceasta nu mi se părea primitoare.

Pe Bandar Abbas l-am detestat cel mai mult dintre toate oraşele în care-am poposit în Iran – şi Iranul este ţara pe care-o iubesc cel mai mult, după România! Un amestec de lâncezeală şi delăsare în oameni, cu un comportament şi fel de a fi mai apropiat de ţările arabe şi de India decât de Iran. A fost singurul loc în care s-a încercat păcălirea noastră în taxiuri, a fost singurul loc în care nu ne-am simţit primiţi ca musafiri – lucru pe care l-am întâlnit peste tot în Iran, în primii 5000 km din 2014 şi apoi în cei peste 5500 km parcurşi în 2019. M-au făcut să mă destind doar cei ce ne-au servit havij bastani.

Situaţia s-a prelungit pe Insula Qeshm, apoi pe Hengam (singurul loc unde am mai simţit o deschidere) şi pe Hormuz. Am întâlnit oameni minunaţi pe peste tot (veţi râde, în mare parte, originari din nord), care ne-au ajutat şi ne-au făcut să zâmbim, însă vibraţia locaţiei a fost off. Şi-atât.

Insula Qeshm, Iran

Insula Hengam, Iran
 
Insula Hormuz, Iran

 

Răceala din Jujuy

Revenirea din acest an în Argentina a fost una dintre cele mai frumoase şi aventuroase călătorii ale vieţii mele (nu vă va veni să credeţi dacă vă voi spune că încă mă încarcă!), dar în Provincia Jujuy... cu foarte puţine excepţii... nu mi-a plăcut.

Aşa de ciudate mi s-au părut răceala şi lipsa de implicare a oamenilor, că, la un moment dat (eram în Tilcara), după numai câteva ore de colindat – adevărul este că îmi dau seama destul de repede de lucruri –, i-am spus lui Marcel că merg la căsuţa noastră minune să mă adun. Simţeam cum populaţia indigenă ne cam trata cu dispreţ şi nu îmi plăcea, căci venisem cu inima deschisă. Dorisem să le colind munţii, să le încerc mâncarea, să le descopăr priveliştile.

Casuta din Juella, Argentina

Lamele dintre Humahuaca si Tilcara ce m-au facut sa zambesc, Argentina

Doar că mie când mi se taie cheful, dus îi.

Situaţia venea peste vibraţiile ciudate pe care le simţisem şi în Provincia Salta, unde Tren a las Nubes fusese o mare păcăleală pe bani mulţi. Drumul înspre San Antonio de los Cobres este minunat, însă experienţa din tren – în afara animalelor ce pot fi zărite – este foarte plictisitoare, departe de a fi spectaculoasă.

Drumul dintre Salta si San Antonio de los Cobres, Argentina

Drumul dintre Salta si San Antonio de los Cobres, Argentina

Tren a las Nubes, Argentina

Tren a las Nubes, Argentina

Raftingul singur fusese inundat în plăcere şi prietenie, în jos pe Râul Juramento.

 

Speranţa este întotdeauna însă în mine – că următoarea zi va fi mai bine, că următorul loc va fi mai plin de lumină.

Şi aşa le doresc tuturor călătorilor – să nu înceteze căutarea. Ce e să fie va veni. J

No comments:

© Olivia-Petra Coman, 2019 | Photographer: © Marcel Bancila. Powered by Blogger.