Chemarea Apusenilor

 De prima oară când am ajuns în Apuseni, tot în iunie, în urmă cu 7 ani, mi-a plăcut. Mi-a plăcut mult. Verdele şi sălbăticia m-au cucerit cel mai tare. Cazarea noastră a fost în respectiva perioadă în Bubeşti, lângă Arieşeni, iar dealurile acelea domoale, dătătoare de trasee între satele şi cătunele pe care toată această regiune le găzduieşte, m-au fascinat.

/Shhh: nu mă spuneţi, partea din Alba este preferata mea, prin peisaje şi izolare/

 

Am suspinat

/de încântare, cum altfel?/

 

Astfel, pe drumul de întoarcere înspre Braşov, am trecut de Gârda Seacă, amintindu-ne de aventurile din Peştera Vârtop de lângă Casa de Piatră şi apucând de această dată înspre Izbucul Tăuzului. Ne asigurase o fetiţă duioasă conducându-şi bicicleta că vom ajunge la vreo 2 km după ieşirea din sat. Traseul a fost scurt (mie acestea îmi plac: scurte, spectaculoase, cu un wow mare la jumătate şi cu premiu la final). Era verde tot în jur – şi pădurea tânără –, foarte mult noroi pe potecă – l-am pus pe seama umezelii din jurul izbucului – şi unul dintre poduri (primul) căzut, luat de ape. Ce să facem? Am ţopăit pe bolovani şi, udându-mi dreptul, am tropăit direct prin apă la întoarcere. Locul este minunat şi ne-am întâlnit cu simpaticii Adela şi Vali din Cluj, cu care am făcut schimb de păreri. Nu vreau să vă stric surpriza. Vă voi spune doar că m-a dus mai degrabă cu gândul la America de Sud prin vegetaţie, aşezare şi – din nou! – umezeală. P.S. Mi-am luat şi premiul la final: nişte clătite delicioase cu gem de cireşe amare şi căpşune, servite fix în punctul de plecare/sosire.

Izbucul Tauzului, Apuseni

 

Ne-a pus pe gânduri

/şi ne-a şi întristat puţin/

 

...vizita la Geamăna. Ne doream amândoi de mult să ajungem aici. Am nimerit după ploaie, s-a putut urca până în dreptul bisericii scufundate, iar de acolo mai este o potecă ce dă-ntr-un luminiş. E mai umblată toată zona asta decât orice obiectiv pe care l-am avut în vedere în această călătorie. Am dat de un domn care încă mai stă vara unde fusese Geamăna odată, pe dealuri adică: îi pasc vacile acolo; la apă nu le lasă, au mai murit otrăvite ale altora. El povestea când am ajuns, oamenii îl ascultau şi mai puneau întrebări. Povestea de păşuni, de cum cimitirul zace încă sub exploatarea de cupru care a înghiţit tot. 25 de bani primiseră pe metru pătrat pentru proprietăţile lor sătenii. Pe 10 august, de Zilele Satului, tot el ne-a spus că se mai întorc oameni şi plâng şi nici măcar nu mai ştiu unde-şi aveau casele... pentru că pe dealuri, natura a pus stăpânire pe tot şi reperele au dispărut. 

Biserica Scufundata din Geamana

 

Au sădit dezamăgirea

/cu toate că „La pomul lădat...”/

 

Anul trecut, în Crişana, lângă Barajul Drăgan-Floroiu, unul dintre cele mai sălbatice lacuri pe care m-am dat cu caiacul, tinerii din Cluj pe care i-am întâlnit ne-au povestit că Lacul Beliş-Fântânele este şi mai frumos. Atât de curioasă m-au făcut că aş fi vrut să îl văd şi simt de anul trecut, însă nu a fost timp. Dar a fost anul acesta. De pe drumul dinspre Cluj, am găsit o singură intrare – unde era toată lumea concentrată –, însă nu m-a inspirat lacul în sine, fiind foarte dezamăgită la văzul defrişărilor. L

Lacul Belis-Fantanele

 

Muma Codrului este un loc lăudat şi ultralăudat. Mi-am zis „Nu mai coc sau gătesc nimic, să vezi ce bine voi mânca”. Din primul moment m-au lovit pretenţiile de Masterchef... fără gust în farfurie /făceam o comparaţie directă cu pastele menţionate mai jos/. Am plecat flămândă de la micul dejun de 2 ori. Prima oară am primit o omletă cu gălbiori, brânză maturată şi 4 feliuţe de roşii. A doua oară, am zis să mergem la sigur şi am cerut unt şi gem. Am primit 6 jumătăţi de felii de pâine, adică fix 3 felii /iar unul dintre proprietari, dând cu ochii de review-ul meu negativ, m-a întrebat dacă ar fi trebuit să îmi aducă o jumătate de kilogram de unt.../. Când aceasta este atitudinea, îţi dai seama că nu poţi cere mai mult pentru că nişte oameni închişi la minte – dar care au părerea despre ei că sunt vizionari şi că nimic nu poate fi îmbunătăţit – nu pot da mai mult. Camera a fost foarte basic şi pentru distracţia de 2 nopţi şi 2 MD+cină (socatele şi dulceaţa de gogoşari iuţi = faine) am plătit un foarte piperat 600 lei. Şi s-au mai şi supărat că în ultima seară nu am mâncat la ei (ci la Farmer’s House, unde a fost delicios, chiar şi pentru mine ca vegetariană – Beiuşul este foarte bogat şi inovator culinar!).

Taul din Colesti

Cina la Farmer's House, Beius

La Padiş ne-au înfiorat gunoaiele şi defrişarea (între timp, s-a organizat o acţiune frumoasă de curăţare în zonă şi m-am bucurat) şi nu am mai avut chef de niciun traseu şi, fiind oameni de apă, şi nu de munte, am preferat o baie-n Crişul Pietros.

 

Baia nesperată

/sau Wild Swimming 11; început în august 2020/

 

Turcoaz deschis, curat pe maluri şi limpede, diferit de alte ape din România, cel puţin atât de aproape de izvor, Crişul Pietros ne-a chemat, departe de restul lumii + semnal. Aveam hainele de apă la noi. Cu toate că am simţit că îmi stă sufletul când am intrat cu totul într-o mini-piscină naturală formată pe curs, am simţit fericire. Şi am simţit ce simt de fiecare dată când înot în ape reci /aproape toate au fost reci anul ăsta/: reboot.

Wild swimming, Crisul Pietros

 

Pe drumul spre/dinspre Apuseni

/pentru că-i cale lungă-nspre vestul României şi musai să ne bucurăm de ea J/

 

În opoziƫie cu locaƫia anterior menƫionată am găsit atmosfera, primirea, natura din jurul Casei Raţiu din Turda (200 lei/noapte, MD inclus). Multă atenƫie la detalii; un mic dejun absolut fabulos, elegant servit; Pârâul Racilor ce trece prin proprietate şi este încadrat de frumoasa grădină; confortul din camera noastră – am căzut de acord cu Marcel că este una dintre cazările noastre preferate din toate timpurile.

La minunata Casa Ratiu, Turda

 

De mult îmi dorisem să ajung la Sic, să văd stufărişurile. Într-adevăr, calea uşoară este să fie văzute la intrarea în sat, cu tot cu podeţ şi turnuri, însă noi, ca mai mereu, am ales calea mai grea. Care nu-i grea din cale-afară. Doar mers pe un drum îngust, pietruit, de ţară, cu pădurea în stânga şi lacurile care apar la vreo 400m după coordonatele GPS. Am mers cu bicicletele mare parte din drum, cu toate că era foarte cald. Am zărit oiţe, lume bine dispusă la intrarea într-o altă parte a satului (?) – nu ne aşteptam să găsim atât de multe gospodării... Însă m-am aşteptat să dăm de dude, linişte şi păsări. Aşa a fost. Iar la final, ca să pecetluim bucuria, a mai scos Marcel şi nişte apă cu ajutorul cumpenei. Plecam din nou la drum şi trebuia să ne răcorim! 

La Stufarisurile de la Sic

Sic pe bici

Eu iubesc tare de tot Sighişoara şi am fost acolo de multe ori, însă, de această dată, a fost din nou o oprire culinară. Am mai scris despre Café Martini; de fiecare dată sunt surprinsă plăcut, plec sătulă şi zâmbitoare. E valabil şi pentru Marcel. De data asta aici am avut oprirea şi la dus, şi la întors. Am mâncat nişte tagliatelle cu trufe şi hribi de toată minunea. Iar la întors, au avut şi hencleş cu prune!

Pauza pe drum in Sighisoara, la Café Martini

 

Noua schimbare de mojo şi marea surpriză

 

Deşi satul Coleşti, unde era localizată cazarea noastră era minunat, izolat, cu locuitori de treabă, iar Câmp şi Câmp-Moţi erau şi ele localităţi faine, traseul de bicicletă pe caniculă (şi chiar şi în afara caniculei) părea unul greu. Noi erau oricum dezamăgiţi de păţaniile de la cazare, aşa că am mers cu gând de Crişana, şi nu de Apuseni în acea după-masă. De dealuri line, de fân proaspăt cosit, de ape răcoroase.

Prin Colesti

Aşa am ajuns în Ştei, la Le Dessert, unde am fost întâmpinaţi cu mare căldură, sandvişuri delicioase şi dulciuri atipice, un cadru colorat ce mi-a reamintit de verile din copilărie.

Le Dessert, Stei

Apoi, am mers la Remetea, de unde ne-am început, pe biciclete, traseul de anul trecut. Şi a fost cum ne-am aşteptat – chiar mai bine!, cu toate că uneori există teama de a nu te mai simţi la fel în locurile ce ţi-au picat cu tronc –. Mirosul de fân, lumina, amabilitatea oamenilor, dudele – parcă mai bune ca niciodată! –: toate, la locul lor!

Vara perpetua: Soimus -> Pocola

La 3 km de Remetea, la reîntoarcere, căci am continuat prin Şoimuş până aproape de intrarea în Pocola, dinspre râu, ne-a sărit în cale un pisoi. De abia se ţinea pe picioare (noi auziserăm mieunat şi la dus, însă nu am văzut nimic) şi nu prea vedea bine. Am oprit, am vorbit scurt şi Marcel l-a luat cu el până la maşină. I-am cumpărat mâncare şi, cu toate că ne-am făcut griji – avem 2 chinchille teritoriale acasă şi ultima oară când am încercat să adoptăm un pisoi nu a ieşit bine în primă fază – şi ne-am gândit chiar să îl lăsăm la cazarea din Coleşti (căci aveau spaţiu suficient acolo şi o altă pisică; la final mi-au spus că au 5 pisici şi au pus pe seama ideii că mi-au refuzat acceptarea pisicii recenzia proastă...), bine că nu am făcut-o! Când inimile-s curate e cu final fericit! Iar Peticel doarme acum pe canapea pe piciorul meu, cât vă scriu. J  

Soimus; podul peste Rosia
 
Cele mai dulci dude, Soimus
 Peticel ♥

 

Dacă mergi cu inima deschisă şi cu o dorinţă mare de a descoperi, indiferent de obstacolele ce-ţi vor ieşi în cale, drumul te va iubi, la rându-i. ♥

 

P.S. Voi încerca să postez şi vineri. Sunt în urmă cu articolele, o ştiu, însă promit să scriu mult anul acesta – pregătesc ceva fain pentru www.inreperta.com şi ştiu că mă voi răscumpăra faţă de voi. Ştiu că şi articolele-n engleză lipsesc de ceva timp. Următorul va fi cu siguranţă în engleză.

No comments:

© Olivia-Petra Coman, 2019 | Photographer: © Marcel Bancila. Powered by Blogger.