Ghinioane prin Deltă :-)

Înainte de toate, a fost dorinţa. Apoi, au fost planul făcut pe zile, distanţa calculată, posibilele popasuri stabilite. Şi, înainte de plecare, a fost biletul de întors de la Sulina.

 

De la început, timpul ne-a fost vrăjmaş

Vineri seară ar fi trebuit să fim la Greci, la minunatul Turtle Camp, iar sâmbătă dimineaţă – pe apă, la Tulcea. Toate cele pe care le mai aveam de rezolvat acasă au făcut imposibilă plecarea noastră vineri. Şi chiar şi sâmbătă am întârziat prea mult.

 

Ce-a fost fain pe drum?

Am mers însoţiţi de unduirile Dobrogei, trecând podul de la Hârşova (tarif: tot 11 lei). Ne-a înnebunit mirosul de tei la vreo 50 km de Tulcea; am oprit şi Marcel a cumpărat polen. La vreo 12 km înainte de Tulcea (parcă aşa-mi amintesc), am oprit pentru cireşe. Delicioase, mari, cărnoase. Mi-au luminat ziua.

 

Ajungem şi-n Tulcea

Era târziu. Nu aveam chef de plecat atunci în expediţie. Eram obosită. Oricum, de când m-am întors din Albania, mă simt constant obosită… mai ales cu nebunia ce se ţese-n jur. Eram aproape sigură că vom fi recuperat a doua zi şi că vom ajunge în timp util la Sulina şi vom prinde şi baia-răsplată în mare. Eram în Tulcea pe care-o iubesc atât de mult, cu toate că simt că nu sunt îmbunătăţiri, de la an la an. Că e tot prăfuit, cu toate că ar putea fi o minune de oraş! Cazarea pe care-am găsit-o, în suburbii cumva, ne lăsase cu gura căscată prin sălbăticie şi primire, dar şi prin curăţenia precară. Am decis să o lăsăm achitată şi, pe măsură ce-mi devoram plăcinta cu mere şi fructe de pădure la Ivan Pescar… am ales să dormim pe-un ponton în Mahmudia. A fost cald, super-cald… şi ţânţari… şi… eu cu Sf. Gheorghe (braţul) nu sunt aşa de bună prietenă cum sunt cu Chilia, de pildă.

 

Schimbare de plan şi zâmbete

„Eşti sigur că vrei să plecăm în Deltă pe canicula asta?” îl întrebasem pe Marcel pe când observam cam ce temperaturi urma să avem. Tot nu aveam un sentiment bun.

Ne-am întors în Tulcea şi am luat un mic dejun dulce La Prăjituri. Am plecat cu cadouri neaşteptate de aici, cu sentimente de prietenie în suflet şi cu zâmbetul acela că se întâmplă minuni chiar când te aştepţi cel mai puţin. Frumuseţea din oameni, din noi ca popor, dintr-o tânără cu care împărtăşeşti pasiuni străluceşte.

La fel o face şi apa Dunării, cât treci cu bacul spre Tudor Vladimirescu (25 lei). Poate că pe primul l-ai pierdut la 1 minut, dar un altul, venit foarte curând, l-a făcut chiar şi pe Marcel – un pic dezamăgit de întorsătura situaţiei – să zâmbească.

 

 

Din nou în mediul meu!

O îngheţată – tradiţională deja pentru fiecare incursiune în Deltă –, nişte dude – surprinzător că încă am mai găsit! – şi... vine furtuna. Noi îi dăm înainte spre Pardina. E imposibil de înaintat pe lângă Stipoc /ne hotărâserăm între timp să ne facem expediţia cum ne dorim, să ne bucurăm!/, cu toate că-i la fel de verde apa ca şi în urmă c-un an. Dârele lăsate de vehicule nu se pot urma. Ajungem la locul nostru de la intersecţia Milei 35 cu Sireaşa. E plin de vegetaţie, niciodată nu l-am văzut aşa, în 5 ani! Şi plin de ţânţari, la 16!! În soare ce-mi bate a 37°C lejer. Şi noi daţi cu toate loţiunile posibile şi imposibile. Încărcăm tot în caiace, verificăm să nu fi uitat nimic şi plecăm.

 

Gârla Sireaşa, parcă şi mai frumoasă!

Pentru mine e teritoriu necunoscut. Şi nu am mai vâslit vreodată-ntr-un caiac atât de încărcat. Marcel îşi aminteşte să mai fi trecut pe acolo. Îmi place această bucată de Sireaşa şi mai mult decât cea dinainte de intersecţia cu Mila 35. E plină de viţă-de-vie sălbatică, ce creează „statui de verde” ce amintesc de insulele pe care le văzusem în fotografii de prin Thailanda. Înainte să ajungem La Scăunele, dăm şi de-o intrare pe-un lac, pe dreapta, asta, pe lângă păsările multe văzute pe drum şi pelicanii ce ne trecuseră pe deasupra capului.

 

La Scăunele

Ne întâmpină un căţelandru. Ştiam de locul acesta; ne-am fi dorit, în planul iniţial al expediţiei, să înnoptăm acolo... acum, se pare însă, că nu e nimeni (?). Asta până când a apărut Mircea. Aflat într-un moment greu (moartea prietenului lui cel mai bun în urmă cu două zile), ne-a primit totuşi. Ne-a sfătuit să nu mergem în seara aceea la Nebunu /pe drept cuvânt/. Am mâncat /chiar şi vegetarian!/, am băut sifon /ca pe vremuri!/ şi am înţeles că dorea să ne ajute, în ciuda durităţii iniţiale. Patraulea – căţelul aflat în vizită ce ne întâmpinase – ne-a vegheat cortul toată noaptea! ♥ Dimineaţa ne-am ataşat chiar şi de Julie, căţeluşa lui Mircea, care ne-a condus la apă.

Am realizat că ne trebuie 3 ore să putem pleca la drum, cu toate bagajele ce le aveam cu noi. Am realizat şi că ne trebuie nişte caiace de expediţie... pentru expediţie! J      

 

Te mai şi pierzi în Deltă

Mircea avusese dreptate: era departe Lacul Nebunu. Mai ales că nivelul apei /o luaserăm pe primul canal, la stânga/ nu ne permitea trecerea. Am văzut multe păsări, parcă mai multe ca niciodată anul acesta, pelicani de câteva ori în zbor... iar când, vâslind cu mâinile /într-atât de cald era!.../, am ajuns la o intrare, am realizat ce lac atipic avem înainte-ne şi am urmărit o lebădă, ce ne-arăta parcă drumul. Ne-am înfundat într-un punct şi, pentru că toate ne semănau, ne-am întors cu grijă de unde am plecat. Am zărit un pelican foarte aproape şi mă bucur că Marcel şi-a luat indicii, cât am trecut prin respectivele zone prima oară.

 

12+ km în amonte

Căldură, ploaie /prima în caiace-n Deltă/, oboseală – repeat. Pe prima bucată de întoarcere la bază, de la Nebunu până-n Gârla Şontea, uneori simţim că nu înaintăm, deşi vâslim din răsputeri. Mă ajung frustrările şi lacrimile. Mă ajută cireşele cumpărate lângă Tulcea şi doi pelicani ce ne însoţesc pe canal. Unul dintre ei e parcă mai mare decât orice alţi pelicani văzuţi de mine vreodată. Şi stă atât de-aproape de noi!...

-        Ştii, micuL? Mă gândeam... Hai să mergem la mare!

Până una-alta, ajungem la maşină.  

 

„Aaah, nu! Ăsta-i iadul: căldură, mizerie şi ţânţari!”

Mi-a scăpat. De somn, de foame, de cald, din frustrarea de a nu avea suficiente mâini cu care să mă scarpin. M-am pus să dorm, îmi doream mai mult ca orice asta (fusese prea cald pentru campat). Marcel a rămas să pescuiască şi să se lupte cu ţânţarii care niciodată nu au fost atât de mulţi şi atât de obraznici.

„Hai să mergem la mare!” venise, într-un final, hotărârea lui Marcel.

Căzuse şi caiacul de lovise maşina şi... chiar dacă ajunseserăm la punctul de control:

-        Ştiţi că nu aveţi bac, nu?

-        ... ???

Ne doream să dormim într-un pat, să mâncăm, să facem un duş.

 

Recunoştinţă

Puteam: a) să dormim în maşină şi să mâncăm tot în maşină;

b) să trecem cu bacul de persoane şi să dormim în Tulcea, dar restaurantele tot se închideau (era aproape 22).

Am părăsit, aşadar, zona bacului din Tudor Vladimirescu şi am început să căutăm Casa Vera. Tocmai aflaserăm că aveam o şansă! Doar că nu o găseam, cu tot cu indicaţiile de pe hartă.

Şi ne oprim în mijlocul drumului – eu, deziluzionată, strângând bagajele pentru o trecere cu bacul ca pasageri. Şi, cum românii-s faini mulţi-mulţi, opreşte o maşină:

-        Ce aţi păţit?

-        Am pierdut bacul... /şi spun eu rezumatul tărăşeniei; îşi fac socotelile de orar la bacul de persoane, se întreabă unul pe altul de un număr de telefon, apoi.../

-        Ştiţi, însă, că la noi aici, avem o pensiune?

-        Da, dar nu reuşim să o găsim.

Ne explică şi ne ducem direct. Suntem întâmpinaţi la poartă. Explicăm situaţia noastră, oarecum limită. Proprietarii – oameni tare calzi, se îndură de noi şi ne primesc, sub ochii blajini şi plini de bunătate ai mamei gazdei noastre.

Primim chiar şi mâncare – şi e aproape miezul nopţii.

De dimineaţă, rămânem şi fără apă /lucrări neanunţate în zonă/. Un motiv în plus să mergem la mare, să ne scăldăm şi s-o tulim la Braşov. Mai câştigă Marcel o zi de concediu! J Şi mai spargem ghinionul, care nicicând nu ne-a urmărit atât.

Ne despărţim de oamenii care ne salvaseră cu o seară înainte la un pahar de sifon şi o farfurie plină cu prăjituri delicioase! Şi aflăm că fusese chiar ziua gazdei noastre în urmă cu o zi. ♥ Îmi notez reţete dulci, dictate cu drag, şi realizăm dintr-o dată:

-        Bacul!

-        Vine altul. /replica plină de semnificaţii a aceleiaşi doamne cu ochi blajini şi plini de bunătate/     

 

Pe lângă lanurile de floarea-soarelui

Cu furtuna-n faţă. Ne bucurăm de răcoare şi de stropi cât trecem prin Săcele. „Mic, aici s-a născut Hagi!” apuc să îi spun înainte de-un tunet. Curând, ajungem în Vadu – sat. Ce multe s-au schimbat de când am fost aici ultima oară! Mâncăm. Apoi, mergem să facem o baie.

 

12

Wild swimming 12. Ultima lună. Nu credeam că se va fi încheiat aici, sub privirile cormoranilor curioşi.

Înţeleg că-i rezervaţie. Nu înţeleg restricţiile. Amenzile pentru campare.

Eram unul dintre acei oameni care credea că schimbările climatice sunt reale. Câte s-au schimbat anul acesta-n mine!... Ştiu că suntem manipulaţi să credem că nu avem suficient, că suntem prea mulţi, că facem rău Planetei.

Da, facem, dar nu într-atât de mult cât fac cei care încearcă să ne manipuleze.

Casa ar trebui să ne-o păstrăm curată, dar să ne lipsim de la a-i admira frumuseţile nu consider că ar trebui să se întâmple. Dacă o plajă ar fi lăsată imaculată după o şedere de x zile, nu văd să fie probleme de niciun fel.

Avem suficient, este destul pentru toţi. Am plecat cu gândul la orizonturi pline de roz, am ajuns acasă şocaţi de odiosul paşaport sanitar ce se vehicula pentru Franţa.

 

Acum, la 3 săptămâni după, realizez că presiunea toată din jur şi-a pus amprenta peste tot – peste mine, noi, vară, soare. Mai e o lună. :D În care vom trăi şi vom lupta.

Iar povestea mea cu draga Deltă continuă. Anul acesta a fost doar cu năbădăi. J