Dealbreakers prin România şi nebuni pe… drum

 Am avut o săptămânăăă... de nu am apucat să scriu nimic. Destul cu plânsul (am auzit că-i sport naţional şi mie nu îmi prea place) fără scop!

Mai bine e atunci când ne plângem cu scop, doar-doar tragem un semnal de alarmă şi se remediază ceva – ori de la sursă, ori de la utilizatori. :D

V-am spus acum câteva luni că nu fac parte din categoria de călători care din „minunată” şi „grozavă” nu scot o destinaţie. La mine e mai din topor: îmi place – se va şti, nu îmi place – se va şti. Cam aşa sunt şi în fiecare zi a vieţii mele. Mi se pare mai corect faţă de toată lumea şi aştept să mi se aplice acelaşi tratament.

Astăzi, deşi iubesc România ca pe ochii din cap, sunt lucruri de rezolvat, aspecte pe lângă care nu ar trebui să trecem nepăsători şi iată peste ce dealbreakers am dat pe drum în această toamnă. Plus încă 3 despre care doresc să vorbesc de mult.

Apus peste Inlaceni

Gunoiul de pe lângă monumentele istorice din jurul Corabiei

Ştiaţi că cel mai lung pod al Antichităţii avea un picior la noi în ţară (bine, pe-atunci, „ţară” nu avea însemnătatea de azi)? Însă, îl puteţi vedea într-un spaţiu îngrădit, în care mai răsar ba o pungă, ba un pet, din cartierul Celei al Corabiei. Izvoarele istorice spun că însuşi Constantin cel Mare a fost prezent la inaugurarea lui, în 328. Măsura 2437.50 metri şi unea Sucidava (actuala Corabia) cu Oescus (astăzi – Ghighen în Bulgaria).

Podul lui Constantin, Corabia

Că tot veni vorba de Sucidava, la cetate nu am mai prins deschis. Cu toate că speranţele erau mici, am făcut un drum într-acolo şi m-au oripilat grămezile de gunoi de lângă intrarea principală.

Gunoaiele de langa Cetatea Sucidava, Corabia

Între noi fie vorba, cu tristeţe o spun: în toate călătoriile de anul acesta, cumulat, – şi şi în Banat m-a deranjat gunoiul! –, nu am dat peste cât gunoi am dat în estul Olteniei. Cu toate că de simţit m-am simţit tare bine şi am amintiri frumoase tare!

Ce am făcut? Am contactat Ministerul Culturii, care a redirecţionat cererea mea Direcţiei Judeţene pentru Cultură Olt şi, de când m-am reîntors din călătorie, am şi primit un răspuns. Administraţia publică locală a primit o amendă de 15000 lei şi mi s-a spus că suprafeţele în cauză au fost salubrizate.

Eu încă mai sper că ne vom responsabiliza cu toţii şi vom fi mult mai atenţi unde şi cum ne aruncăm gunoiul!

 

Intrarea pe Lacul Suhaia – ia-o de unde nu-i!

Am aflat cu mirare – şi sunt convinsă că nu mulţi ştiu asta! – că pe Lacul Suhaia erau pelicani, chiar şi la sfârşit de septembrie. A doua zi, ne-am dus să îi vedem. Nu ni s-a permis accesul pe lac, pe motiv că „deranjăm pescarii”. În realitate, cred că era ideea că noi nu plătim nicio taxă de intrare, căci pescarii înşişi ne-au poftit să ne lansăm caiacele, în mai multe rânduri. Mi-ar fi plăcut mai multă transparenţă, cu toate că domnul de la intrare a fost drăguţ şi ne-a lăsat să intrăm măcar cu maşina. Am înţeles că dispoziţiile nu erau ale lui. Vă daţi seama că s-a fâsâit tot momentul, cu toate că pelicanii erau superbi! ♥

Pelicanii de pe Lacul Suhaia

Aşa că m-am adresat Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, pentru a şti motivul pentru care ni s-a îngrădit accesul pe apă, căci lacurile, vorba ’ceea, fac parte din natură. Nu zic bine?

 

Mită electorală

Nu am crezut niciodată că poveştile cu mită electorală sunt „doar poveşti”. De cel puţin două ori, m-am surprins însă, cu o săptămână înainte de alegerile locale, holbându-mă pe geam la pungile roşii cu care, probabil, în localităţi-cheie (sau nu) din sudul ţării, se cumpăra votul. Trist.

Spre Dunare, pe langa Suhaia

Dragoste de ţară

Bunicii mei erau de origine maghiară. Lucru des întâlnit în Transilvania. Doar că nu erau şovini. Bunica obişnuia întotdeauna să îl tachineze pe bunicul meu când o lua pe arătură. De pildă, tatăl meu este român şi ei nu s-au împotrivit niciodată relaţiei dintre mama şi tata. Cu bunicii mei vorbeam în maghiară, însă oridecâteori aveam lângă noi pe cineva ce nu cunoştea această limbă, comutam pe română. I-am iubit atât de mult pe cei trei bunici ai mei... au fost copilăria mea! ♥

Apoi eu, deşi mândră de moştenirea mea culturală venită pe două căi, mă consider româncă 100%. Şi îi admir pe cei, la origini, „corciţi” ca mine, care au reuşit să se ridice peste politică, pretenţii teritoriale şi aroganţă.

Din păcate, în satul Inlăceni, am avut parte de o experienţă neplăcută în jurul întregii poveşti creionate mai sus. Este frumos, este până la urmă „satul labirint” şi legenda spune că un poştaş a venit să aducă scrisorile în vechime şi după trei zile tot în Inlăceni era, că nu ştiuse pe unde să iasă. :D

Doar că, în timpul unui tur al bisericii unitariene ce tronează mândră pe unul dintre dealuri, doamna care l-a ţinut (în totalitate în maghiară – dar nu asta este problema, că i-am tradus eu la final lui Marcel cum şi ce-am putut) a făcut referire la un moment dat la simboluri secuieşti care nu s-au putut afişa în sat. Şi exprimarea a fost—„Pentru că, nah, suntem în România”... M-a durut, nu vă puteţi imagina cât. Nu aveam pretenţii de la domnul ungur care participa (care mi-era destul de simpatic; îmi mărturisise că venise în România, deoarece îi plăcea la nebunie, chiar dacă urma să stea în carantină la întoarcerea în Ungaria) sau de la soţia lui (care, deşi neaoşă, părea un pic nesuferită). Ci de la doamna care, până la urmă, era ca reprezentant a ceva acolo şi care mă convinsese că avusese de multe ori acelaşi discurs. Îmi venea să îi spun „Ia ia-ţi mătăluţă bocceluţa şi ţuşti în Ungaria dacă aici nu îţi convine”. Nu am făcut-o. Poate din aceleaşi motive pentru care tot anul ăsta mulţi dintre români nu s-au revoltat împotriva măsurilor impuse de minunaţii noştri guvernanţi. E o jenă, o fugă de conflict. Uneori o am chiar şi eu, cu toate că de cele mai multe ori zic verde-n faţă.

Biserica din Inlaceni

Şi mai e ceva – ştiu cumva că oamenii de tipul acesta nu au fost şi nu vor fi niciodată fericiţi. Vor trăi undeva „in-between”. Căci nici în Ungaria nu sunt primiţi cu un covor de flori, pentru că vin, până la urmă, din România. Cam la fel cum cazacii mongoli sunt priviţi de sus, de altfel, de un popor blajin din Kazahstan şi ajung să nu se integreze niciunde.

Nu mai bine ne bucurăm de ce avem? Niciodată nu m-am simţit tratată urât de români pentru că îmi curge şi sânge maghiar în vine, dar de mai multe ori mi-a fost ruşine de comportamentul câtorva etnici maghiari faţă de români. Şi nu ar trebui să fie aşa! Suntem totuna!

 

Păcat de cai!

Mie-mi place foarte mult Măcinul şi toată zona din jur. De fiecare dată când am mers în Deltă mi-am dorit să zăbovesc. Anul acesta am avut norocul să revin în Dobrogea doar pentru această parte a ei şi mi-a tresăltat inima! /va urma/

Cum ne place să călărim şi ne place să mergem pe munte cu caii – şi Marcel a văzut un documentar şi m-a bătut la cap să mergem să călărim, i-am întins telefonul şi i-am spus „Sună tu”. A rezolvat, a stabilit tot, domnul i-a spus că se merge doar la pas, dar că la final, ne poate da caii să galopăm, dar că trebuie să ajungem mai repede.

„A fost amabil cu tine?” l-am întrebat, curioasă. A dat din cap că da.

În mintea mea erau ecouri din Delta de prin 2017, când cel ce se ocupa de Padoc Cerna făcuse un mişto crunt de mine la telefon, motiv pentru care şi anulasem din timp tura.

Aveam şi acum inima strânsă. Simt oamenii foarte bine şi mă întristează când îi văd pe alţii că trec prin viaţă fără vreo corespondenţă reală între ce fost şi cum au simţit, fără pic de inteligenţă emoţională – şi mai şi scriu despre asta!

Cert este că am fost sunaţi duminică de dimineaţă şi întrebaţi dacă mai mergem, că erau mulţi cai de pregătit. Marcel chiar a spus că vom ajunge mai repede şi i s-a spus că nu era cazul. Şi pornim noi la drum, şi ne rătăcim (cu tot cu GPSu’ pornit). Sună omul meu să i se confirme locaţia; i se răspunde tăios că pleacă fără noi dacă nu ne grăbim. Întârziaserăm până în 8 minute! A fost prima oară când Marcel s-a uitat înspre mine şi mi-a confirmat că nu i-a plăcut cum a fost tratat de respectivul bărbat.

Am ajuns, am salutat. Duduia care am înţeles că se ocupa de tură m-a luat repede, că ar fi plecat fără noi, că la 12 au altă tură (era puţin după 10)... deci, ca pe bandă e-acolo. Când am întrerupt-o şi i-am spus că am venit să mă simt bine, nu să mă certe ea, a schimbat placa (văzând că sunt dintr-o bucată) şi a începutul cu periatul... Când am intrat şi l-am văzut şi pe proprietar, aflând şi că nici măcar calul meu şi-al lui Marcel nu urmau să fie unul lângă altul, am spus „Eu nu fac asta, mulţumesc!”. Am întins casca şi am plecat. Marcel m-a urmat.

Am înţeles că domnul plin de narcisism ce vedea banii dispărând pe poartă ar fi zis „De aceea ar fi trebuit să plătiţi înainte!”.

Stimate domn, şi dacă v-aş fi dat banii, tot aş fi plecat, căci nu îmi place să îmi fac singură rău într-un mediu toxic şi să încurajez astfel de „afaceri”.

Şi sper că tot mai mulţi români vor înţelege că am stat destul cu capul plecat şi că stă doar în noi să facem alegeri. Cu adevărat.   

 

Şi acum, suplimentul de trei, aşa, ca-n basme, promis la începutul articolului—

 

autogari.ro

Mi s-au împleticit planurile de drum prin cap atunci când am pornit solo din Târgu Secuiesc înspre Focşani (şi o localitate de lângă) şi inclusiv oameni care lucrau la autogări mi-au spus că site-ul este degeaba.

 

Aeroparking Otopeni – NU, mulţumesc!

...şi cu toate că bănuiesc că oricum le-a scăzut clientela cu vremurile prin care trecem, este bine să ştie cât mai mulţi ce am pătimit noi la întoarcerea din Iran, în mai 2019. Sunt impresii la cald—

Dor de Iran si-un drum spre Chelgerd

<Ne-am găsit mașina lovită în parcare.

Răspunsul administratorului, în stare de ebrietate? „Doar un homosexual își lasă mașina lovită în parcare și apoi dorește despăgubiri.”

În afară domnului care ne-a luat de la aeroport, s-au purtat execrabil cu noi (mai ales cu iubitul meu, căruia i-au adresat injurii).

Călătorim în jurul lumii, ne-am lăsat de mai multe ori mașina la ei (am primit bon fiscal doar în această ultimă ocazie), însă nu ne-am așteptat să pățim așa ceva. E și mai greu când astfel de momente amare, pentru care ai vrea să poți da mai puțin de 1 stea, se întâmplă la ține în țară, cu mahalagismul aferent.

NU ÎȘI PREȚUIESC CLIENȚII ȘI, MAI DEVREME SAU MAI TÂRZIU, TOATE AFACERILE CARE NU FAC ACEST LUCRU SE DUC DE RÂPĂ.

În locul dumneavoastră, aș fi mai atent(ă) cu unde îmi las mașina.

Noi am ajuns la Poliția Otopeni, într-un final, și așteptăm rezultatele.>

Care nu au fost favorabile, lăsându-ne un gust şi mai amar. Am înţeles că cei de la Aeroparking au fost amendaţi, dar noi nu am fost despăgubiţi. O altă instituţie din România care lasă de dorit – şi poate că generalizez, şi poate că sunt şi oameni faini acolo, care-şi fac treaba. Eu nu am avut experienţe bune cu Poliţia română. Şi când te gândeşti că i-am ajutat şi cu un interpretariat pe loc, fără să le iau vreun ban! Da, tot pe cei din Otopeni.

 

Anti- sau pro-vaccin?

Nici una, nici alta. Dar m-a oripilat de-a dreptul experienţa pe care am avut-o cu o femeie cu cel puţin o uşoară afecţiune psihică (şi sunt drăguţă aici), la cabinetul ei din Livada Vulturului, atunci când ne-am dus să discutăm despre plecarea în India şi ce vaccinuri ar trebui să facem.

Si... am ajuns in India; aici, la Hampi

[SINGURUL VACCIN CARE ESTE OBLIGATORIU – dar şi acesta, doar în anumite locuri din lume – ESTE CEL DE FEBRĂ GALBENĂ. Cel care ni l-a făcut, înainte de plecarea în Brazilia, din 2011, chiar ne-a sfătuit să nu ne facem prea multe vaccinuri. Era un medic minunat şi un călător care înţelegea cu adevăratul lumea şi umblatul prin ea. Chiar şi vaccinul de febră galbenă poate avea efecte secundare – şi Marcel a avut. PARTEA BUNĂ ESTE CĂ VALABILITATEA LUI ESTE PE VIAŢĂ. În trecut, era de 10 ani; oamenii de ştiinţă s-au răzgândit, însă.]

Marcel aşa este el – pune multe întrebări, se gândeşte, se răzgândeşte. [Şi este foarte bine!] Eu sunt mai impulsivă – şi e fain, într-un fel, dar atitudinea asta = inconştienţă de foarte multe ori.

No, şi „medica” (aşa o „alint eu”) s-a aprins că omul meu nu părea de convins. Ca să nu mai spun că ne-ar fi băgat pe gât o grămadă de seruri şi pastile de care nu aveam real nevoie. Aşa că am plecat şi ne-am descurcat pe cont propriu şi ne-am vaccinat doar împotriva Hepatitei B.

 

The end. Sper că am pus pe gânduri măcar pe cineva şi că atitudinile acestea constructive vor fi cele contagioase, nu virusul ăsta-minune.

Atenţie, în acest context, când vă gândiţi la vaccinul ce stă să apară. Faceţi-vă bine cercetările, fiţi împăcaţi cu ce băgaţi în voi dacă vă decideţi să vi-l administraţi. Că efect nu ştiu cât va avea.

No comments:

© Olivia-Petra Coman, 2019 | Photographer: © Marcel Bancila. Powered by Blogger.